Restaurare pergament

Inapoi

Restaurare pergament

Pergamentul a fost cel mai utilizat suport de scris în Europa evului mediu, înlocuind papirusul. Uneori pergamentul era înnobilat prin aplicarea unui strat de vopsea (roșie pentru documentele imperiale) iar textul era scris cu cerneală din aur sau argint, acest obicei fiind folosit la curtea împăraților bizantini.

Pe numeroase manuscrise și documente s-au executat lucrări de artă decorativă, ornamente mai simple sau mai complexe, acestea având denumiri printr-un limbaj specific graficii și anume: ancadramente, chenare, viniete, letrine, precum și imagini pictate în diverse culori. Acestea se numesc lucrări de miniatură.

Se efectuau pe suport de pergament sau pe suport papetar.

Pergamentul face parte din categoria suporturilor organice fiind folosit ca suport de scriere. Pergamentul provine din alt material organic de origine animală și anume, pielea. Datează din mileniul II î. Hr. și continuă până în secolul XIX. Folosirea suporturilor de origine animală este foarte veche. În perioada biblică pergamentul a fost utilizat îndeosebi pentru înscrisuri durabile cu caracter religios, în timp ce papirusul era folosit doar pentru documentele administrative. După sec. III Î. Hr., papirusul a fost înlocuit treptat de pergament. Pergamentul având avantajul ca se putea obține oriunde, pe când papirusul doar în părțile Egiptului. Față de papirus, pergamentul este mai durabil și mai rezistent la uzură. Cele două fețe ale pergamentului au caracteristici bine individualizate. La început erau utilizate numai piei de berbec, apoi crescând cererea s-a recurs și la alte tipuri de piei. Se făcea distincție printre tipurile de piele. Pielea de capră, de oaie, avortonii de miei era considerat a fi cel mai bun pergament. Pergamentul realizat din piele de vițel sau miel poartă denumirea de vellum (suport foarte bun dar foarte scump). Pergamentul răzuit de textul vechi și rescris se numește Palipsest sau Rescript. Prin tehnici moderne de analiză se pot descifra aceste texte. Către sfârșitul sec. I.d. Hr. este menționată apariția codicelui Codex (cartea care nu are formă de sul) la Roma. Codexul reprezenta o carte alcătuită din foi așezate unele în altele pentru a se obține fascicule. Marginile pielii erau tăiate pentru a se obține o formă dreptunghiulară care prin plieri succesive dădea formatul dorit.

În spațiul românesc pergamentul a fost importat, fiind denumit Coajnic, memvrană sau parșenin. Unul din cele mai frumoase pergamente ale acelei perioade este considerat cel pe care s-a caligrafiat în 1493, Evanghelia lui Ștefan cel Mare. Până în 1458 toate actele erau scrise pe pergament, după 1458 alternând cu hârtia.

Obținerea pergamentului:
1. Alegerea materiei prime;
2. Conservarea pieilor;
3. Înmuierea pieilor sărate sau uscate: se spălau pentru eliminarea impurităților și redarea umidității naturale;
4. Tratamentul alcalin se aplica pentru depărarea pieilor;
5. Tratamentul acid, pentru depărare se folosea acid sulfuric diluat, oțet din lemn, orz, grâu sau tărâțe fermentate… Tăbăcarii supuneau pieile înmuiate, spălate și curățate de carne și grăsime unui tratament acid în cinci băi;
6. Depărarea – erau depărate manual cu un cuțit bont cu care se curăța pielea tratată cu var pe un suport de lemn;
7. Clătirea- se spălau până apa devenea curată;
8. Întinderea pe rame- pergamentul umed se supunea unei operații de întindere pe cadre, în scopul uscării sub tensiune a materialului. Pergamentul trebuia umezit numai dacă era lăsat să se usuce în stare tensionată. Uscarea sub tensiune, lent și uniform, determină fibrele colagenice să se orienteze într-un plan paralel cu suprafața, iar materialul devine opac. Perioadele lungi de expunere la atmosferă nocivă determină ruperea macromoleculelor. În consecință pergamentul se întărește și devine, zonal, translucid și distorsionat. Modificările structurale sunt sesizabile și prin microscopie electronică, se observă că la pergamentul nou fibrele sunt mai lungi, mai netede, în timp ce la cel vechi fibrele sunt fragmentate și slabe.